Singuratate, sau prostie?

So. A new day, a new sunrise... Or better said a new moonrise. It's the middle of the night and I spend tending my wounds. 2nd degree burns on 15-20% of my body. Asta-i unul din putinele momente in care mi-as dori o sticla de votka buna. Oh.. well, I still have my trusted ciggarette pack around. My best friend in warm or cold nights. Music, darkness, coke and ciggs... What can you ask for more?

Si uite asa, stateam si ma gandeam what the fuck is wrong with me? Or my life, or that matter? I mean, I have anything I need, or wanted, for that reason. I have more than I had yesterday. And I filled my life with meaningfull people, with people that count for me... I can't complain of a low material situation either. Not the best, not the worst either... But, I strive for more, and I sometimes wonder why?


Ma vad si vad in jur oamenii care inceteaza sa aprecieze o ceasca de cafea dimineata alaturi de prietenii apropiati. Oameni care prefera sa arunce totul pentru un pumn de fise. Vad cum cei din jurul meu prefera sa stea o noapte in club pana noaptea tarziu in muzica asurzitoare, decat sa petreaca cateva momente in plus la o tigara cu cei cu care au venit, pentru ca isi strica seara.

Am vazut cum unii aleg oamenii care-i alunga, sau ii calca in picioare intr-un week-end, decat sa-l petreaca alaturi de cei care au fost alaturi de ei, chiar daca stiu ca alta ocazia nu vor mai avea... Si ma intreb de ce? De ce ne grabim atat de tare sa-i dam la o parte pe cei care vor sa fie langa noi, de ce ne grabim sa ne aruncam in mainile si bratele oamenilor neimportanti? Oamenilor care ne vor face rau si care ne doresc doar suferinta? De ce suntem atat de porniti impotriva celor apropiati?

De ce e mai usor sa discuti cu o imagine virtuala a unui om? Si nu ma refer la net, ci la creatia pe care ne-o facem despre un om. Ma refer, ca e mai usor sa ne indragostim sau sa iubim, sa ne deschidem si sa comunicam cu o persoana pe care nu o cunoastem... Pentru ca e mult mai usor sa umplii acele goluri cu sperante, cu vise si dorinte... Cu ceea ce ne dorim ca acea persoana sa fie, sa fie pentru noi. Si cu atat de tare doare cand acea persoana nu e ceea ce ne asteptam... Sau ne dorim. De ce e mai simplu asta, decat sa discuti cu cineva care ti-a fost aproape ani de zile, pe care-l/o cunosti pana in adancurile sufletului si maruntaiele mintii?

Cat de simplu e sa pacalesti un om cand se lasa pacalit... Cat de simplu e sa ranesti, dar cat de greu e sa ajuti. Sa fi alaturi de cineva, sa-l asculti, sa-l deschizi si sa-l citesti... Dar, totusi, sunt fericit. Sunt fericit pentru toti oamenii care ii am alaturi, chiar daca aceia, uneori... ba chiar de multe ori, fac mai mult rau decat bine.

And still, la sfarsitul zilei, ne intrebam... why are people so damn mean to us? Go fucking figure you egoistical maniac. Start being kind, and start being polite. Start the change, and be the change, and the eviroment will eventually change after you.

Zilele trecute am ascultat un amic going on a rant despre cat o sa se schimbe el, dupa cum o sa fie el un drac... I just sat quietly and thought, how retarded can you be? Dar e ok, cred. Eventual, he'll grow up and realise where he was wrong. Sau poate nu. Dar chiar si asa, e viata lui, nu? Well, asta e mentalitatea generala, but, si intotdeauna exista un dar undeva... Cum e atunci cand viata unei persoane interconectata de a ta? Ce faci atunci? Cand cineva, adiacent, sau nu, se comporta asa? Cum te afecteaza pe tine? Si cat de bine faci daca stai cu mainile in san in loc sa schimbi ceva? In loc sa actionezi si sa faci ceva in legatura cu asta?

Si ne mai miram de ce se imbogatesc psihologii? Cand oamenii fac orice sa ajunga in "inalta societate". :)) Cand toti calcam pe cadavre... Si cel mai important, pe cadavrele celor apropiati noua, oamenilor din jurul nostru, si eventual, oameniilor pe care-i iubim... Dar e ok, cred.. Pentru ca ne meritam soarta. Sa alergam intotdeauna dupa ceea ce avem, dar suntem prea batuti in cap sa deschidem ochii si sa vedem.

Sa pretuim oamenii gresit si sa-i alungam pentru ca asa avem chef, e simplu. Sa fi singur, e dureros... Dar bine meritat. Corb imi spunea o veche zicala budista... "Durerea in viata e inevitabila, suferinta nu." Si e adevarat, iar asta o spun acum cand spatele meu e o rana deschisa. :P Pain, is something you cope with, suffering is what you choose. And we fucking choose to live this shit. We choose to stay with the person that makes us to suffer, and we choose to push away the ones that love us.

Ne petrecem jumatate din viata sa ne separam de parinti... Sa ne castigam independenta, sa fim separati de ei, iar apoi, restul de jumatate de viata regretand ca nu am fost mai apropiati... La fel si cu prietenii sau cu iubitii/iubitele, I guess. Petrecem o gramada de timp sa fim superiori sau sa ne dovedim ca suntem independenti. O facem prin tot felul de pauze si cuvinte grele, iar cand ii pierdem, simtim lipsa.

Sa fie un blestem? Sa fie inscris in ADN-ul nostru sa fim asa? Sighs... Poate ar fi mai simplu sa traim intr-o lume supra-evoluata in care sa nu existe comunicare de nici un fel? Iar interactiunea sociala fictiva cu persoane perfecte, dar ireale? Pentru ca sincer, acolo vad ca ne indreptam... Catre familii inexistente si catre holonovele traite fara nici un strop de realitate, decat fragmente ale propriei imaginatii bolnave...

In fine, e tarziu. Si scuza-ti engleza... Defect profesional. Anyway, va las sa petreceti cat mai multe clipe colorate alaturi de cei dragi, sa nu fiti obligati sa aveti parte de momente gri singuri, iar eu ma duc sa-mi torn ceva pe spate ca imi vine sa urlu, again...

Va las pe tune-urile lui Lindsey Stirling - Spontaneous Me. Macar melodia sa fie mai cheerfull. :))