De ce iubim Bucurestiul...

Buna seara, si bine v-am regasit! Ce mai faceti? Ce mai spuneti? Unde se indreapta vietile voastre? Sper ca numai catre bine. Sper ca si a mea la fel. Eu, bine, sanatos, pe aici. Momentan, scriu de la munca. Imi era dor sa fac asta... Practic, sa fiu platit sa scriu. :P Intr-un mod ciudat, cam asta se intampla, fie ca vreau, sau fie ca nu. :)

Asta-seara am fost miscat de Bucuresti. De orasul mic, si murdar in care traim. Dar noaptea asta, am realizat... Din nou, ca nu e totul chiar asa. Si ca defapt, totul, pica exact asa cum trebuie. Stiu foarte bine cum sunt romanii. Ne plangem ca la noi, e urat. E rau si e murdar. Dar cand ajungem altundeva, nu avem ochi decat pentru urat, murdar si rau.

Tin minte cand un prieten de-al meu a vizitat New York-ul. Stiti ce mi-a povestit? Bine, mi-a zis multe, dar ce ne-a bantuit cel mai mult a fost mizeria. Cum imi povestea de Times Square si cum imi spunea ca pe trotuar sunt grilaje catre canalizare pline ochi cu gunoi. Sau cum intrarile la blocurile cu demi-sol, la fel, pline de jeg si gunoaie. Si ne bucuram cat de norocosi suntem ca nu se poate transmite mirosul prin intermediul filmului, altfel, numai avea Hollywood-ul atat de mult succes.


Intelegeti? Nu conteaza unde suntem. Nu conteaza cat stam. Nu are nici cea mai importanta cat de rau consideram ca e acasa, in Bucuresti, cand ajungem in Paris, vedem preturile mari, nu frumusetea unui oras istoric. In Viena, nu intelegem cum poate lumea sa traiasca, pentru ca toate cafenelele, restaurantele si etc se deschid abia la ora 11. In New York e murdar, iar in Roma au pisici maidaneze. In Venetia e prea umed si in Londra oamenii sunt de cacat.

Pana la urma, suntem romani, ceea ce prin definitie inseamna ca nu suntem multumiti niciodata. Ceea ce e bine. Pentru ca asta este primul pas catre schimbare, catre evolutie. Pe de alta parte, suntem si cel mai lenes popor dintre toate date. Asa ca evolutie? Neah, mai tarziu, dupa berea si meciul asta... Si o punga de seminte. Ca deh, asa-i frumos.

Dar de ceva timp incoace, am incercat sa-mi promit... sa ma fortez, poate, sa vad lucruri bune acolo unde inainte vedeam rau. Incerc sa apreciez locurile, oamenii si evenimentele din jurul meu si sa le consider altfel decat doar niste lucruri rele date de Dumnezeu in jurul meu. Pentru ca Dumnezeu, nu a facut nimic. Noi am facut tot. Nu exista destin, pentru ca l-am faurit singuri. Unde suntem acum, e numai vina noastra si este numai rezultatul alegerilor noastre, mai mult, sau mai putin, constiente. Dar asta numai e problema nimanui... Decat a noastra.

Asa ca, noaptea asta la 01:30 m-am suit in taxi sa vin spre munca. Eram, si... De ce nu, inca sunt, fericit. Priveam in jurul meu cartierul de care cu greu m-as despartii. Cu blocurile lui pestrite si triste. Casele adormite si inchise. Luminile palpainde ce-mi suradeau din magazinele non-stop de pe strada. Reclamele ce te imbie la tot felul de prostii, doar, doar de-ai mai arunca banii pe ceva.

Si atunci m-a lovit. Cat de frumos e orasul asta noaptea. Si pe cat de mult il poti ura ziua, cu traficul lui infernal, cu zgomotul dracos si cu mizeria ce pluteste in aer ca un smog din plastic... Pe atat de mult il iubesti noaptea, cu strazile lui goale, luminile ce cad angelic peste arhitectura veche sau moderna, totul unindu-se in umbrele prezentului, a trecutului si a viitorului. Era ca un vis... Ca un fragment dintr-un film premiat la Cannes.

Si intai, am plecat din Rahova, cu blocurile ei titanice ce stau straja strazilor goale. Pe alocuri, cate un trecator. Oameni obisnuiti, sau cocalari ce-si vedeau de treaba lor. Mergeau incet, dar siguri, protejati parca, de giganti de beton ce-i inconjurau. Luminile mov ale magazinelor de vise predominau peisajul, iar linistea sumbra e sparta doar de zgomotul manelelor venind din telefoane ieftine. Paradoxal e, ca totul e asa cum trebuie sa fie. Nimic nu pare la nelocul ei. Totul e perfect, in imperfectiunea umana, iar piesele cad si se potrivesc ca intr-un puzzle de copiii cu noua piese.

Pe Drumul Sarii, sosea ce o urasc de fiecare data cand pierd jumatate de ora intre Razoare si 13 Septembrie din cauza traficului. Goala. Parea ca o pista de aterizare a unui aeroport international. Blocurile mici de o parte si de alta a strazii, sunt aproape invizibile din cauza coroanelor copaciilor ce sed plictisiti la forfota din fata lor, iar liceul Ion Barbu exista doar pentru cunoscatori, in fundul unei strazi adiacente mascate de o micuta padure ce se revarsa peste strada.

Apoi, in loc sa o luam prin Razoare, taximetristul... Un tip chel si tacut, ce asculta Magic FM si fuma sec o tigara, decide sa mergem prin Cotroceni. Un alt cartier pe care-l urasc. Mai mult sau mai putin din cauza experientelor din cadrul partidului pupi-n-basist... Ah, da? Nu v-am zis? Am fost membru de partid in PD-L... Cica inca as fi... >_<

Dar chiar si asa, cu toate amintirile placute, si neplacute. Cu stadionul lui FC National (nici nu cred ca se mai cheama asa echipa aia de fotbal...), absolut parasit si uitat de lume. Cu vilele lui vechi si suberbe. Cu strazile pavate sublim, ce in fiecare vara imi fac deliciul unor plimbari. Cu amintiri ce duc de la fostul loc de munca pana la baute, planuri si rasete altaturi de prieteni si tovarasi. Cu scarile interminabile dintre cartier si Calea Progresului. Scari pe care le-am blestemat de fiecare data cand, rupt fiind, a trebuit sa le urc. Cu linistea lui sublima si restaurantele presarate. Cu bodeguta de langa Scoala 150, sau terasa din parcul Operei...

Pe drum spre Gara, am trecut pe Soseaua Plevenei... Bine inteles, faimoasele fete, erau pe strada, pregatite sa ofere confort si usurare oricui o cauta... Mai mult, sau mai putin voit. Dar din nou, parca totul era feeric, normal si absolut perfect. Nimic nu iesea din schema, si totul parea logic si, intr-un fel ciudat, usor sublim.

Nu stau sa descriu tot drumul, pana la ultimul amanunt, dar pot spune ca am trecut prin fata Garii de Nord, am vizitat Grivitei si am trecut prin 1 Mai. Am ajuns pe stradutele intortocheate din Piata Chibrit si, intr-un final, pe Expozitiei. Pe drum, am vazut oameni deschisi, care erau gata sa te salute. Oameni atenti cu tine, si cu cei din jur. Patrule de politie ce treceau lenese pe strada si tineri grabiti catre un alt club ce era in ora aceea in trend.

Toti pareau sa se cunoasca, sa se respecte si nimeni nu iesea din linie. Toti isi cunosteau locul, scopul si in final, obiectivul, iar toata lumea il urmarea cu sfintenie. Pizzariile si shaormariile deschise non-stop te imbiau, iar farmacistele erau gata sa-ti sara in ajutor daca aveai nevoie.

Asta seara, nu am mai vazut mizeria din oras. In noaptea asta, nu am mai vazut mojicia si nesimtirea tipica a Bucurestiului. Acum, am vazut altceva. Am vazut si mai bine zis, am inteles de ce iubim orasul asta. ACUM imi dau seama ca atat de mult cat ne scarbeste, cat il uram si ii detestam tabieturile de dimineata, fandoselile de seara si stilul putred de a trece, zilnic, prin vietile noastre... In fiecare noapte, atunci cand ne bagam in pat si tragem patura peste noi, el ne apara, ne ocroteste si ne deschide mintile catre o lume a viselor. Atunci, in fiecare seara, ne indragostim de el din nou si il imbratisam pana la rasaritul soarelui. Atunci, redevine, micul Paris...

Poate tu, cel care citesti, stii despre ce vorbesc. Sau poate nu. Iar daca nu stii, iti recomand sa te urci noaptea in taxi, si sa traversezi orasul... Intr-o noapte calda de vara, cu sau fara scop, dar cu siguranta sa pastrezi ochii deschisi, pentru ca luminile, umbrele si intunericul ce te va mangaia, iti va face cu siguranta pofta sa iubesti acest oras mizer si jalnic. Iar odata ce-l iubesti... Niciodata nu o sa-l mai parasesti.

In noaptea asta, am vrut sa scriu doar despre asta. Nu sunt extrase filosofice, sau indignari sociale. Nu vorbesc despre ganduri sau despre sentimente, ci doar despre orasul care ne-a oferit, intr-un fel, sau altul, o casa. Un loc caruia sa-i spunem acasa.

Va las pe ritmurile 3 Doors Down - When I'm Gone. (Mi-a fost zis ca ma reprezinta foarte bine aceasta melodie.)

Si in final, sa ne bucuram de luminile colorate din noapte, pentru ca zilele sunt prea gri sa nu ne desfatam in umrbe si culori... :)