Em City...

Buna dimineata! Ce faceti astazi? Cum o duceti? Astazi am de gand sa va plictisesc cu o alta imagine despre societatea noastra... Nu stiu cat de obiectiva este, dar sper sa va placa si astept pareri.

Ne traim vietile mai rau ca intr-o puscarie. Ne pierdem timpul, viata, ne pierdem
lucrurile la care tinem maim mult cu intentia de a ne pedepsii... Sau cel putin, asa
sper. Ca ne pedepsim in fiecare zi. Ca in fiecare zi constiinta ne apasa pe umeri,
atat de tare incat ne obliga sa ne aplecam...

Dar, stiu ca nu-i asa. Din pacate. Din pacate, noi tot ne pedepsim... Pentru ca, cea
mai puternica pedeapsa adusa omului, e sa-l separi de familia lui, sa-l separi de el
insusi. Iar noi? Noi asta facem in fiecare zi. Ne pedepsim, si o facem crunt. Ne
inchidem in noi, si in cutiute mici, ca niste cubicaluri corporatiste si stam acolo.


Ne desfatam cu pisicute pe internet. Dialogam cu necunoscuti si o numim, comunicare.
Ne antrenam in jocuri si ne relaxam cu muzica. Traim un film si absorbim o viata,
care nu e a noastra, care nu ne-a fost scrisa. Inchidem ochii si alungam oamenii de
langa noi, pentru ca ei ne vad. Asa cum suntem, cu bune, cu rele, dar ne vad.

Si asta doare. Doare mai mult, doare mai tare decat sa te asunzi in spatele unor
obiecte reci, si lipsite de suflet. Fara sa aibe posibilitatea sa ne judece, sa ne
atace, sa ne arate cum si cine suntem cu adevarat.

Ne asezam si scriem, scriem o poveste cu si despre noi. O scriem in fiecare zi si
ne-o repetam in minte in fiecare dimineata in fata oglinzii, gata oricand sa-o
povestim oricui vrea sa o asculte, fara sa ne pese, fara sa ne intereseze ca nu ne
asculta din interes, ci din plictiseala... Ca mai bine asculta pe cineva decat sa
asculte linistea.

Pentru ca si noi facem la fel. Nu suntem diferiti, si noi preferam sa avem o poveste
pe fundal. Adevarata, sau, preferabil neadevarata. O stire sau mai bine, o nestire. O
bucata de informatie care sa ne ajute, prinsa in fuga, sa ne construim tabloul mai
departe. O muzica care sa nu ne lase in liniste, sa ne dam seama ca pictura, e doar o
pictura...

Ne adunam in grupuri virtuale. Ne consideram blogger, gameri, hateri. Ne intrecem in
care e mai bun si ne raliem sa-i distrugem pe toti care nu fac parte din grupurile
noastre. Ne grabim sa ne supranimim neintelesi si inadaptati, fara macar sa stim ce
inseamna. Ne izolam in grupuri mici, cat mai mici, pana ajungem sa scriem si sa
desenam doar sa nu ne simtim singuri...

Societatea de azi ne-a aruncat intr-o cusca de cristal si au aruncat cheia, iar noi, in loc
sa miscam impreuna, ne guvernam unii pe altii, ca intr-o puscarie de cristal, ce noi
o numim oras... Nu exista intimitate, toti vad ce fac toti, iar noi o numim mantuire.

Incercam sa ne salvam. Fiecare dintre noi, de ceilalti, de noi insine, de sistemul 

care ne-a aruncat aici... E un sistem penal. E un sistem care se bazeaza pe violenta.
Chit ca e vorbita... Chit ca e scrisa. E un sistem care se bazeaza pe o frica
primala. Pe violenta, pe ura, pe asteptarea exploziei.

Asteptam sa iasa lumea in strada sa ne schimbam conducatorii. Asteptam sa vina cineva
sa ne duca mai departe, dar in final, e bazat pe cine e mai puternic, cine e mai
tare. Cine rezista la mai multi pumni si cine ii da inapoi mai tare. Cine musca mai
puternic si cine le are mai mari, si cel mai important, cine poate sa le arate mai
bine decat ceilalti... Iar cine va spune ca lucrurile nu stau asa? Nu le are, si
probabil e jos de tot in lantul trofic...

Aici traim, si aici murim... Aici vom trai toti si vom muri majoritatea. Ce eram,
nu conteaza. Ce suntem, nu conteaza. Ceea ce devenim, nu conteaza. Conteaza doar ce cred ceilalti ca suntem noi...

Aici, cuvintele sunt arme, insultele vindeca si onestitatea? Onestitatea omoara.
Omoara orice sansa de a fi de succes. De a-ti putea vinde tabloul. Tabloul care tu il
faci sa te simti mai bine, si ceilalti il cumpara, pentru ca vor sa aibe o parte din
succesul tau. O parte din ceea ce esti tu. Fara sa stie ca tu... Nu esti ceea ce
pari.

Traim in rutina. Ne umplem zi, dupa zi, dupa plictisitoare zi cu rutina. In fiecare
zi ne trezim, ne ducem la munca, me ducem la scoala, venim acasa, ne pierdem in tot
ce in seamna zi de zi, ne ucidem sufletul zi dupa zi si ne gandim ca asa e bine, ca
asta e normal... Si apoi se stinge. Se stinge acea flacara din ochii nostri. Se
pierde si un calm vine in locul lui. Acei oameni, acele suflete care arata de parca
si-ar fi dat seama de ceva ce toti restul nu stiu, de fapt, acei oameni au murit.

S-au lasat prada rutinei un pic prea mult. O clipa in plus... Si gata, atat. Interior? Nimic... Exterior? Sunt gata sa mearga mai departe.

Mda... Va las pe ritmurile Massive Attack - Splitting the Atom
Nu va lasati prada vietii in alb si negru... Nu lasati culoararea sa se duca.