Un "La revedere" prea scurt...

Sighs... Iar la munca... Abia mai rezist. A.M.R. doua zile! Hai liberare. Azi si maine. Si azi mai stau si vreo noua ore... Sunt deja atat de secat de ceea ce fac aici, incat dimineata e un adevarat iad sa ma trezesc, si sa numai pun ca in ultimele doua, trei zile, nu am reusit sa-mi ridic hoitul din pat decat bine dupa ora opt jumatate... Tinand cont ca eu trebuia sa semnez condica la opt fix. Dar, deh, poate asa e cu preavizele astea. Cand esti absolut iritat de ceea ce faci, 15 zile calendaristice par un iad.

Oricum, nu asta ar fi problema... Problema e ca in preaviz, nu ai voie sa-ti iei concediu. Si nu m-ar deranja atat de tare, ca oricum, am sase zile de concediu pe care le platesc, iar la Gameloft incep abia pe 9 mai... Bine, pana atunci trebuie sa fug din colt in colt sa-mi strang actele sa le depun. Parca si vad, cozi si chin in Spiru si la Ecologica dupa diplomele de licenta si de bac... Bleah. In fine, revenind. Faza draguta, de altfel, geniala, e ca undeva pe 5 aprilie, eu am stat acasa, in loc sa vin la munca, pe contextul ca imi era rau... Adica nu aveam nici un chef de munca. Adica ma certasem eu cu cineva grav de tot si nu ma ridicai din pat, nici daca pica blocul cu mine. Eh, si uite asa aveam eu o gaura de opt ore de care nu s-a deranjat nimeni sa-mi zica... Problema e ca cica ar trebui sa le recuperez, mai ales ca eu, din nou zic, fiind in preaviz, nu am voie sa cer concediu... Noroc cu Andreea, ca am rezolvat. Altfel ma trezeam ca Marti, trebuia sa plutesc pe aici inca o zi... Pana la urma, mi-am facut concediu predatat, ca deh, e vorba de o zi in care nu eram in preaviz...

In alta ordine de idei, pe acelasi subiect, I landed the job at Gameloft, (Si nu, nu e game testing...) so yeah, ar trebui sa ma bucur pentru asta. Better paycheck, ore mai proaste, dar macar e proiect in engleza, si e mult mai lejer decat asta de unde lucrez acum... In principiu, sunt fericit. Sper doar ca programul asta, relativ retardat pe care o sa lucrez sa nu-mi interfereze prea tare cu rutina mea obisnuita, ca as face destul de urat... Dar, stiti vorba aia... O sa traversam podul ala, cand ajungem la el.

Interesant e ca asta ar fi vrut sa fie un post ceva mai detaliat pentru maine, dar, pot sa fac astazi un post kilometric pe doua subiecte si sa vedem ce iese... Sper macar sa stea lumea sa-l citeasca, dar pe de alta parte, nu cred ca ma exprim in asa fel incat sa fie greu de urmarit...

Deci, in incheierea acestei jumatati de post, vreau sa zic multumesc colegilor mei din CPNW, sa va urez succes si toate cele bune si sa sper ca va voi mai intalni, pentru ca fiecare dintre voi sunteti niste oameni minunati.

Si as putea sa spun ca-mi pare rau ca nu v-am cunoscut pe toti, atat cat as fi vrut, Andrei, Tiberiu, Alexandra, Teodora, Catalina... Iar lista poate continua, si vreau sa le multumesc celor care si-au pierdut vremea cu mine pe afara sau in drum spre casa, Alina, Oana, Gabi, Octavian, Bogdan (toti :P), Bianca, Vali, Ana Maria, Dan, Bebe...

Cat si supervizorilor ca Bogdan, Radu, Andreea.

Dar si lui Bogdan Toma, Alecsandru Lapusneanu si in special, lui Cubbicioti Toni fara ajutorul caruia nu ajungeam sa lucrez aici.

Din nou spun, sunteti niste oameni minunati, si nu-l lasati pe Vincent sa va faca altfel. :P (Moarte sobolanului? Vive la revolution? Ceva, ceva?) Iar daca am utiat pe cineva, va rog scuzati, e neintentionat. :)

Asa, bun, that takes care of the mortal and flesy part of our life, and in this particular case, mine, sa trecem la evenimentele spirituale care ne... Ok, ma, deranjeaza. Deci, pe sistemul, una calda, alta rece:

Aseara am avut o discutie destul de... disturbing cu mama uneia din protagonistele de pe blogul meu... Oh, well, the short version is that she tried to commit suicide. Ori asta, ori s-a gandit sa dea drumul la valva de presiune de pe interiorul incheieturii... Oricum, problema e ca acum, eu unul, ma simt prost. Nu vinovat, si in nici un caz responsabil, doar ca ma simt prost pentru ca nu am facut nimic, desi poate ar fi fost ceva de facut... In fine. Acum, ce-i facut, a fost facut, sa vedem ce facem mai departe. Pana una alta, stiti voi, speram la toate cele bune.

Tot in acelasi registru, vreau sa mentionez un lucru, cel putin la fel de deranjant. Un si anume blog, pe care l-am urmarit cand am facut eu blogul, deci, aproximativ acum zece postari si o luna de zile, e vorba de blogul unei fete de 13 ani. Ultimele postari pe care l-am vazut pe blogul ei, erau cel putin dramatice, daca nu chiar un semnal de alarma in sine. Bun, sa zicem ca nimic iesit absolut din normalitate, dar in ultima jumatate de luna, nici o postare, de la o frecventa de doua, trei pe zi, iar zilele trecute am auzit de o fata in jurul aceleasi varste care s-a aruncat de la balcon, iar poza parea similara... Astazi cand am verificat, blogul era sters... Eh, acum, intelegeti voi ce vreti din asta... Ca si eu am facut la fel. SPER doar sa fiu eu paranoic.

Dar, indiferent, tot amalgamul de informatii pe situatie, m-au facut sa ma gandesc. Si ma gandesc la o si anuminta fata care nu stie cum sa ajunga acasa, si parca ar vrea sa se inchida intr-un bloc de gheata pana ajunge inapoi unde ii este sufletul...

De alte fete care nu stiu ce sa faca sa castige ceva independenta si intimitate fata de parintii lor, si ar fi in stare sa plece maine, daca ar putea...

Mmm... sa vedem, imi aduce aminte tot de cateva fete carora vederea s-a incetosat de gustul dulce al razbunarii, iar acum sunt bete de euforia tristetei si suferintei celor pe care ieri ii vedeau prieteni, iar astazi dusmani...

Despre un alt fluturas.... O fata, care incearca sa uite un trecut dureros, care a pierdut speranta unui rasarit linistit si racoros pe o plaja de vise cu o raza de fericire...

Sau, despre balerina care a uitat ce inseamna sa fii copil si din iubire a ajuns sa simta doar jignirea oferita de o iubire imposibila...

Dar, foarte mult ma face sa ma gandesc la un suflet, care sustine ca nu se cunoaste, care vrea, dar parca nu s-ar lasa schimbat... Care prefera sa se se ascunda in spatele auto-jignirilor, in spatele unor emotii de moment cu costul unei dureri persistente, dar pentru a-si dovedi ca nu se poate schimba... Desi, ar fi mult mai simplu doar sa o faca, iar jumatate din problemele lui s-ar rezolva...

Oricum, poate una din persoanele care m-au facut sa scriu asta, e un prieten pe care-l consider bun, dar de care a trebuit sa aud din surse, nu doar terte, ci aproape inexistente in grupurile noastre comune despre o incercare a lui de-as incheia socotelile cu tot ce-i lumesc... Si asta, m-a deranjat, desii stia foarte bine ca putea sa se bazeze pe mine in cazul in care avea nevoie...

Trist e ca aceste lucruri, pe care azi le dispretuim, maine le vom regreta si ne va parea rau dupa ele, iar viata, cat de grea, gri si rea ar fi, nu inceteaza in a ne arata si reversul monedei, momente scurte, dar pline de fericire, bucurie si pasiune. Poate ar trebui sa invatam sa le luam mai des ca atare si sa nu le mai contrazicem si sa fim incisivi asupra lor, decat sa imbratsiam cu o tendinta macabra dorinta de a inchina un ultim pahar de vin alaturi de serafimi...

Poate nu ma exprim bine, dar ce incerc sa zic, ca nu merita  sa ne batem singuri in depresii si deprimari cand avem la fiecare colt de strada, cel putin o persoana dispusa sa-ti intinda o mana de ajutor pentru a trece peste impasul si problema ta...

 Deci, sa invatam sa vedem mai multe culori, pentru ca viata e atat de gri, incat ajunge sa semene cu un doliu...

Asa ca, in incheiere, cu o raza de speranta si un gram de tristete, va dedic la toti urmatoarea melodie... Dap, tot Three Days Grace - Never too Late.