Oare de ce?...

Heh. Si inca odata cu o foaie alba in fata din care trebuie sa fac ceva, intr-un timp dat... Sincer, cred ca a inceput sa-mi placa. Bine, ajuta si faptul ca sunt la munca, bineinteles. Si ca veni vorba, A.M.R 3 zile! Hai liberare!

Azi e una din zilele alea, in care stai sa te gandesti la diferete aspecte ale vietii tale, si indubitabil, ale vietii altora. Si asa am ajuns la ceva ce-am scris intr-un post anterior, visavis de faptul ca eu nu sunt niciodata multumit. Si dupa aia, mi-am dat seama ca sunt unele aspecte cu care sunt multumit. Si sunt recunoscator asupra lor. Dar sunt unele persoane, care nu sunt nici macar cu atat, iar aceste lucruri, nu le inteleg. Si ca sa dau un exemplu, in momentul de fata, eu sunt multumit cu ai mei. Sunt niste oameni minunati, care ma ajuta cu orice si oricum se poate. Imi suporta capriciile si izbucnirile, si nu imi comenteaza... Prea mult. Cu alte cuvine, ei stau departe de drumul meu, pe cat este uman posibil. In aceasi ordine de idei, am avut discutii cu oameni care nu sunt asa. Erau foarte nemultumiti de parintii lor, si ar fi vrut sa-i schimbe. Le parea rau ca erau acolo si aveau grija de ei... Se considerau prea mari, prea dezvoltati ca cineva sa le poarte de grija...

Dar oamenii, cel putin in parerea mea, nu sunt conceputi asa, nu sunt conceputi sa fie singuri... Lupii singuratici in padurea de beton cu flori colorate din sticla si plastic... Suntem organizati, la nivel molecular, sa traim in clanuri, si in triburi. Mai ales la noi, in Romania. Vezi postul Alexandrei pentru ceva insight in ideea cu, mai ales in Romania. Suntem creati sa ne framantam, sa ne ingrijoram, sa avem nevoie de cineva sa se ingrijoreze pentru noi, sa fie atent la ceea ce facem. Fie ca e parinte, prieten sau jumatate, fara acea persoana, fara acel cineva de care sa stim ca e in spatele nostru, pregatit oricand sa ne prinda in cadere ca aripile spiritului nostru sa nu se sfarame de asfalt, ne simtim singuri. Dar suntem pregatiti sa ne luptam cu singuratatea, si de multe ori, o tanjim. Dar nu suntem pregatiti sa infruntam o viata intreaga singuratatea. Si nu suntem pregatiti pentru a ne descurca cu nebunia pe care singuratatea o aduce... Atunci, de ce suntem nemultumiti cand oamenii au grija de noi? Fie ei cine or fi?

Ca sa raman in acelasi areal, oamenii sunt nemultumiti de unde sunt... Chit ca au ajuns sa traiasca acolo unde unii numai viseaza sa viziteze. Cu orice scuza de rigoare incearca sa se intoarca, rapid acolo unde simt ca este casa pentru ei, chiar daca nu-i asteapta nimic, iar toti cei ce au grija de ei sunt plecati? Sunt oamenii atat de imunizati la schimbare? Chiar atat de bine am fost indoctrinati, incat sa nu ne putem descurca, sa nu putem traii fara sa fim legati de locurile in care ne-am nascut? In care am crescut? Nu putem sa gasim alti oameni cu care sa relationam bine si pozitiv? Si recunosc, nici eu nu as putea pleca din zona din care am crescut, fara cel putin niste dificultati de ordin moral si poate spiritual...

Apoi, oamenii nu sunt multumiti cu locul de munca. Bine, asta e destul de decenta... Cui ii place sa lucreze? Dar nu asta e important, o faci, pentru ca trebuie. Dar nu-ti place, asa ca alegi sa faci altceva, si schimbi un loc de munca. Te duci la interviuri, cu zecile, daca nu sutele. Pana gasesti ceva, ce tu crezi ca e mai ok. Ceva unde crezi ca ai putea lcura ok. Si acolo, cand ajungi, ei nu sunt multumiti de tine, asa ca te cheama la un al doilea interviu, poate si al treilea... Cum sunt eu. Azi ma duc la al treilea interviu in cadrul companiei la care am aplicat. Mi se pare absolut inutil. Nu e ca si cum as face ceva diferit, de la o etapa la alta. Aceleasi intrebari, aceleasi discutii, aceeasi situatie. Doar persoana difera, cel care te intreaba. Si, daca ai noroc, o sa fie in toane bune, si nu o sa se uite la tine ca la a 13 portie de mancare... Si poate o sa fie bine, si poate chiar tu pleci multumit de sine... Dar stii cat tine? Pana ajungi la masina, sau la taxi, sau acasa. Ba pentru ca nu ai masina care o vrei, sau ca nu ai masina, sau ca nu ai apartamentul sau casa pe care o doreai. Traim dintr-o nemultumire in alta.

Si desi sunt destul de constient ca din asta se creeaza evolutia si asa ajungem sa avem mai mult, si sa devenim mai buni... Din anunmite perspective. Si sunt ok cu asta, din contra, chiar sustin cu tarie acest aspect. Consider ca oamenii care se multumesc cu putin, din punct de vedere material, spre exemplu, au toate sansele sa se plafoneze, si sa-si inchida singur usile. Dar nu despre asta vorbesc aici, vorbesc despre lucrurile care nu le poti alege, despre lucrurile cu care te nasti. Cum arati, spre exemplu, sau treaba cu parintii, e destul de elocventa...

Si da, m-am inspirat din cateva din blogurile adiacente, visavis de oamenii care aleg sa faca anumte lucruri, si numai sunt multumiti in momentul in care se trage linie si se aduce nota de plata. Da, ma deranjeaza cei ce fug de responsabilitate, dar nu personal. Ci in modul pe care ei o fac, cum isi ascund constiinta de vina si cum prefera sa inchida ochii, doar ca sa greseasca din nou. Nu spun ca acesti oameni, nu trebuie ajutati, din contra. Dar, prima regula, e ca ei terbuie sa isi doreasca sa fie ajutati. Sa vrea sa treaca mai departe si sa ajunga la schimbarea in cauza.

Meh, dar iar ma agit pentru nimic... Are Cosmo dreptate... "Meh" este o filosofie de viata geniala. Dar absolut ignoranta, iar daca esti pregatit sa ignori tot si pe toti, cu toate problemele si cu toate sadisfactiile, atunci, da, esti pregatit sa dormi o viata intreaga in spatele unui voal semi opac de ignorata, amestecata cu nepasare si cu dezumanizare. Fiind pastila perfecta ce ne transfora din fiinte umane, cu sentimente, dorinte, vise si sperante in roboteii perfecti ce lucreaza 11 ore pe zi, ajung acasa, dorm si sunt mai mult decat fericiti sa repete experienta zilnic pana cand nu-i mai tine bateria...

Si iar vorbesc o gramada despre nimic, fara sa exprim exact o idee... Caci, daca faceti voi cap si coada din ea, sa-mi da-ti un mesaj, sa-mi spune-ti si mie... Ca nu sunt foarte sigur ce-am vrut sa exprim cu asta...

Oricum, stiti voi... In final, sa ne bucuram de culori, caci viata e prea gri sa nu profitam de ele...

P.S. Pentru cei interesati, mai am un Three Days Grace, de data asta Animal I Have Become. Se pare ca am fost identificat cu melodia asta, in anumite privinte... :)